Perfecţionism şi perfecţionişti
Din punct de vedere psihologic, perfecționismul este definit ca „tendințǎ de execuție, ce se vrea excesiv perfectǎ”, iar, despre cineva care prezintǎ aceastǎ ȋnsușire, se precizeazǎ cǎ obișnuiește sǎ fie antrenat ȋntr-o activitate, devenind „total absorbit ȋn ea, fapt ce-i ȋngusteazǎ planul preocupǎrilor, ȋi alimenteazǎ tendințele de izolare și, implicit, ȋntreaga persoanǎ ȋn cauzǎ de la orice relaxare. (coord. U. Șchiopu, „Dicționar de psihologie”, 1997).
Pentru a ilustra și mai bine aceastǎ trǎsǎturǎ de caracter, am ales, ca exemplu, personalitatea marcantǎ a lui Michelangelo Buonarroti, reflectatǎ ȋn sculpturǎ, picturǎ, desen, arhitecturǎ și literaturǎ.
Iatǎ cȃteva fragmente din cartea „Agonie și extaz”, de Irving Stone, ȋn care sunt descrise viața și creațiile lui Michelangelo și ȋn care se regǎsesc detalii psihologice semnificative, care ne ajutǎ sǎ ȋnțelegem mai bine limbajul de specialitate.
„Era cea mai mare ȋncercare a lui ȋn dǎltuirea marmurei; niciodatǎ nu mai concepuse o siluetǎ atȃt de cuprinzǎtoare, cu o asemenea simplitate a compoziției; niciodatǎ nu mai fusese stǎpȃnit de atȃta senzație de siguranțǎ, forțǎ, putere de pǎtrundere și pasiune a profunzimii. Nu se putea gȃndi la nimic altceva. Nu-i venea sǎ ȋntrerupǎ lucrul nici mǎcar ca sǎ mǎnȃnce sau ca sǎ se schimbe. Ȋși hrǎnea foamea de marmurǎ, lucrȃnd cȃte douǎzeci de ore pe zi, cu nǎrile nǎclǎite de praful ȋnțepǎtor, cu pǎrul cǎrunt de pulbere albǎ, ca al bǎtrȃnului Ficino, freamǎtul calupului uriaș de marmurǎ transmițȃndu-se de la dǎlți și ciocan ȋn sus, ȋn umeri, apoi, prin piept, ȋn jos, spre șale, coapse și genunchi, pulsȃnd și trepidȃndu-i prin tot trupul, prin creier, mult timp dupǎ ce se trȃntea de-a curmezișul patului, ȋntr-o stare de victorioasǎ istovire. Cȃnd mȃna dreaptǎ ȋi obosea tot izbind cu ciocanul, ȋl muta ȋn cea stȃngǎ, iar dalta, ȋn mȃna dreaptǎ, se mișca la fel de sigur, cu aceeași sensibilitate cercetǎtoare.” (Stone, I., „Agonie și extaz”, vol. 2, Editura Meridiane, București, 1971, pag. 50)
„Ȋn timpul celor cȃteva luni petrecute ȋn apropierea blocului, ȋl studiase sub toate luminile, din toate unghiurile, ȋn toate variațiile de cǎldurǎ și frig. Ajunsese cu ȋncetul sǎ-i ȋnțeleagǎ esența, nu cioplindu-l cu dalta, ci prin puterea percepției, pȃnǎ cȃnd se ȋncredințǎ cǎ-i pǎtrunsese fiecare strat, fiecare cristal, cunoscȃnd, astfel, și cǎile de-a face marmura sǎ redea aidoma formele pe care gȃndea sǎ le obținǎ.” (Stone, I., „Agonie și extaz”, vol. 1, Editura Meridiane, București, 1971, pag. 138)
„Era nevoie sǎ se gȃndeascǎ la atȃtea lucruri ȋn același timp! Loviturile lui trebuiau sǎ rǎzbeascǎ pȃnǎ ȋn inima pietrei, sǎ loveascǎ marmura pȃnǎ ȋn miezul dur, din care se nǎscuse ca sǎ suporte loviturile lui. Plǎnuise ca siluetele și treptele sǎ se ȋnalțe vertical, pentru a micșora primejdia de a crǎpa blocul, dar descoperi cǎ marmura nu voia sǎ se supunǎ puterii din afarǎ, fǎrǎ sǎ-și impunǎ propria-i naturǎ: duritatea. Nu-și dǎduse seama pȃnǎ unde trebuia sǎ meargǎ lupta cu marmura. Respectul pentru materialul sǎu creștea cu fiecare loviturǎ.” (Stone, I., „Agonie și extaz”, vol. 1, Editura Meridiane, București, 1971, pag. 202)